Minune

Ce e minunea? Dex-ul spune: MINÚNE, minuni, s.f. 1. Fenomen ieşit din comun, surprinzător, atribuit forţei divine sau altor forţe supranaturale.
Dacă am întreba pe majoritatea oamenilor, ar spune că nu au văzut o minune. Probabil au auzit de minunea ce are loc în ziua de Paşti la Ierusalim, dar lor nu li s-a întâmplat niciodată o minune. Ne aşteptăm ca Dumnezeu să facă minunile numai pentru cei ce merg la biserică, spun rugăciuni de trei ori pe zi şi , dacă se poate, să citim din cărţi că au murit cu câteva sute de ani în urmă! O astfel de minune nu ne e greu să acceptăm. Dar o minune petrecută în vremea noastră, sau mai ales în viaţa noastră, ne e aproape imposibil. Vom căuta alte şi alte explicaţii pentru a dovedi că ceea ce ni s-a întâmplat nu e o minune şi că nu avem pentru ce să credem că Dumnezeu e alături de noi.
Totuşi, ce e minunea? Minunea înseamnă orice e diferit de moarte, de nefiinţă. Ne întâlnim cu minunile în fiecare zi, totul e să le vedem, pentru că orice întâlnim în cale e o minune: lumina si căldura soarelui, apa unui izvor, moliciunea blăniţei unei pisici; o minune e fiecare copil ce se naşte în lume. Firescul e moartea, non-existenţa; orice altceva e o minune.
Trăim într-o lume creată de Dumnezeu pentru noi printr-o minune. Ne naştem printr-o minune pe care Dumnezeu o face luându-i colaboratori pe doi oameni, trăim înconjuraţi de minuni pe care le considerăm fireşti, iar viaţa noastă se sfârşeşte prin cea mai mare taină: începutul vieţii noastre veşnice.
Minunea însemnă transcederea legilor mecanice, a legilor cărnii, spre legile minţii, ale spiritului. Minunea cea mai mare e prefacerea interioară, ce se exprimă în afară prin dragoste pentru semeni şi pentru tot ce există.
Dar, deşi ne e greu să acceptăm minunile simple, ne e cu totul imposibil să acceptăm falsele minuni, care sunt trâmbiţate prin rubricile de mică publicitate. Cine nu a zâmbit măcar o dată auzind de Mama Omida, care scoate argintul viu şi vindecă de orice boală? Oare de ce? Ce anume ne face să trecem, zâmbind cu superioritate, peste „magia albă”, dar în acelaşi timp să tremurăm la gândul că horoscopul, pe care-l citim cu sfinţenie, ar putea să nu ne fie favorabil azi? Cert este că sufletul nostru are nevoie de minuni, iar atunci când refuzăm să le acceptăm pe cele ce ni le pune Dumnezeu în cale, ne uităm spre cele „made in China” sau India, apelăm la Yoga sau Cabbala spre a înţelege sensul vieţii. Am trecut cu toţii în grabă, în zilele de mare târg, pe lângă standurile cu icoane, cruciuliţe sau cărticele de rugăciuni, rămânând minute întregi să admirăm tarabele cu pietre şi cu cristale „încărcate energetic”.
Care sunt criteriile ce ne conving să acceptăm o minune ca adevărată? Viaţa celui ce o face: să fie sincer şi deschis, să fie o persoană blândă, iubitoare cu cei din jur, să ajute cu drag şi cu bucurie, să nu jigneasă, iar dacă o face, să nu-i fie ruşine să ceară iertare, să nu fie arogant şi mândru, să nu-i înveţe pe alţii ceea ce el nu face ...
Da, ştim cu toţii cum trebuie să fie cel căruia „îi permitem” să facă minuni; e exact persoana a cărei existenţă e cea mai improbabilă în vremea noastră: trăieşte în peşteri, mănâncă doar rădăcini şi pâine uscată şi nu s-a certat niciodată cu nimeni! În nici un caz nu poate fi vecinul de la bloc, care ne zâmbeşte, uitând că ieri am dat muzica la maxim, nu poate fi fetiţa care şi-a împărţit biscuiţii cu porumbeii din parc, nici băieţelul ce îşi iartă cel mai bun prieten, care tocmai l-a lovit în timpul jocului.
Minunile pe care le putem accepta sunt doar cele care se întâmplă cât mai departe de noi (în China, India sau Ierusalim), suficient de departe încât să nu ne poată convinge de existenţa lui Dumnezeu.

Am întâlnit o floare

Ieri am întâlnit o floare
Îi înveselea pe trecătorii grăbiţi.
Gândul meu s-a oprit o clipă
...admirând.

Un colţ al sufletului meu
Înseninat prin ploaia fugară
A rămas, fără să ştiu de ce
...zâmbind.

Azi am trecut din nou
Pe strada cu floare-ndrăzneaţă
Ceva lipsea, dar am trecut grăbit
...uitând.

Mâine voi căuta o altă stradă
Privind fără să văd nimic
Iar floarea mea va rămâne undeva
...murind.

Când voi uita, voi trece din nou
Întorcând capul spre ofilita floare
Fără să-i înţeleg suferinţa
...osândind.