A venit primăvara

Nu ştiu dacă aţi observat, dar cerul e senin ... şi miroase a bucurie. Poate din cauză că e mai uşor să ai speranţă într-o zi însorită de primăvară, decât într-una friguroasă de iarnă.
Am avut multe zile friguroase şi erau mai friguroase în suflet decât afară...totuşi, acum nu e una dintre ele. Am văzut că am prieteni, există persoane care mă iubesc şi se străduiesc să mă facă fericită... dar foarte des, mintea mea refuză să privească în altă parte decât spre cineva anume. Deşi m-a alungat, e speranţă în sufletul meu; e speranţa pe care a aprins-o ultima dată când a contat întâlnirea noastră.
Un ghiocel, oricât de mic şi ferecat sub zăpada îngheţată, îşi scoate căpşorul când razele calde ale soarelui îşi trimit lumina veselă sub pătura de nea ce-l ascunde. Firea se bucură când vede ghiocelul, dar eu cred că bucuria ghiocelului e chiar mai mare, iar floricica lui micuţă e mulţumirea pe care el o poate da soarelui ce l-a luminat încă înainte ca lumea să ştie de existenţa lui firavă.
Mă simt ca unul dintre aceşti ghiocei, iar soarelui meu, care se-ndreaptă somnoros spre apus, îi închin floricica albă pe care a trezit-o la viaţă.

Despre tentaţii

Mi-am propus un singur obiectiv: să încetez a-mi face rău atunci când sunt supărată pentru ceea ce se întâmplă în jurul meu, pentru momentele când sunt furioasă pe ceilalţi. Azi m-am gândit mult la asta, simţind tentaţia de a face ceva de care sunt sigură că îmi va părea rău mai târziu. Am ales să-mi analizez motivaţiile, să mă gândesc la consecinţe şi să iau o decizie care să nu îmi fie influenţată de sentimentele de azi. M-am simţit vinovată, furioasă, dar mai ales tristă. Am simţit din nou nevoia de a mă pedepsi pentru greşelile intenţionate sau nu şi am luptat din greu cu mine însămi ca să nu o fac. Cât de uşor accept să renunţ la ceea ce mi-am propus? Cât de important e pentru mine să perseverez în ceea ce consider a fi bine, încercând să evit a cădea pradă sentimentelor de moment? Care e dorinţa mea: să fac în orice clipă ceea ce simt sau să îmi stabilesc nişte repede şi să nu mă abat de la ele? E firesc să încerc a fi responsabilă în orice clipă sau pot să-mi "fac de cap"? Nu ştiu dacă există un răspuns care să fie valabil în orice situaţie şi mă întreb de ce suntem obligaţi să creştem atât de repede... Îmi e dor de copilărie!

Lumina cerească

Să cred că-n lumină, durerea te-nalţă?
Să cred în speranţa adusă de viaţă?

Întreb înserarea şi cerul albastru
Dar piere cărarea când gerul e aspru
Zadarnic răspunsul spre mine se-ndreaptă
Că nu-i cunosc graiul, iar inima-i moartă

Un înger păşeşte pe vechea cărare
Şi mintea se-opreşte, privind cu mirare:
În ochii-i scânteie o rază cerească
Şi gândul mi-l ştie şi teama firească

În el e lumină! Şi gândul se-nalţă
Cuprins de speranţa ce-aduce viaţă.

Când ziua, încet

Când ziua, încet, se îndreaptă spre noapte
Când astrul luminii spre somn se porneşte
Atunci eu, Doamne, simţindu-te-aproape
Mă-ndrept către Tine, Etern ce gândeşte

Privirea-mi, în taină, îşi pierde orgoliul
Şi pasul nesigur, o clipă se-opreşte
Şi inima plânge văzându-şi noroiul
Şi teama de Tine mai greu mă umbreşte

Căci simt greşeala ce veşnic m-apasă
Şi răutatea ce-şi smulge obolul
Neputinţa în mine făcutu-şi-a casă
Pătruns-a adânc, mă îneacă nămolul

Şi gândul se pleacă şi trupul meu zace
Aştept milă, Doamne, dar mila Ta tace
Iubirea-Ţi, spre vierme, nu se grăbeşte
Şi viermele plânge, plângând putrezeşte

Deznădejdea degrab în suflet coboară
Speranţa se pierde sub greaua-i povară
Căci sufletul ştie din rai că-i afară
E noapte în suflet, e iarnă ce-omoară

Mânia se naşte: uitatu-m-ai Doamne
Blestemul şi ura de suflet se-agaţă
Dar ura e moarte ce-n suflet se cerne
Blestemul zdrobeşte-a credinţei viaţă

Spre sunetul vieţii privesc

Spre sunetul vieţii privesc, spre lumină
Din mijlocul morţii, din apa tăcerii
Unde zâmbetul doare, credinţa se-nclină
Căci doar deznădejde se-adaugă durerii

Viaţa încet se târăşte spre moarte
Ca fluturul care, zburând spre lumină
Nu vede, bietul, cum aripa arde
Cum vraja vieţii spre moarte-l întoarnă

Viaţa-i minciună, e miere ce-nşală
Veninul l-ascunde sub chip de plăcere
Strigând te îmbie plăcerea mortală
Tăcând te răneşte o cupă de miere

Zadarnică-i truda, deşartă e viaţa
E vis, se destramă, e scrum ce rămâne
E cântec ce-adoarme, subţire-i ca gheaţa
Prin apa tăcerii lumina-i se cerne

Cânt viaţa ce piere, durerea ce tace
Căci viaţa e coajă, neant ce se coace
Viaţa-i zadarnică pernă de ace
Iubirea ucide, neantul m-atrage

EU SUNT

I Eu sunt tristeţe ce se-ntoarce spre sine
Mă-ntreb veşnicia de-ascunde ea taine
Aud ploaia şi-ascult suferinţa
Vreau liniştea nopţii şi-aştept nefiinţa

II Înţeleg disperarea, ascult deznădejdea
Spun doar tristeţe, ascund disperarea
Sper numai tăcerea, uitarea, neantul
Eu sunt moartea şi teama, adâncul, abisul

III Mă prefac veselie, iubire şi viaţă
Simt minciuna ce cu-ncetul mă-ngheaţă
Ating doar tăcere şi beznă şi-uitare
Sunt îngrijorată de eternul ce doare

Plâng în tăcere, plâng însăşi viaţa
Eu sunt tristeţe ce se-ntoarce spre sine

Eu, cea din spatele portretului

Cât de bine mă cunosc? Cum sunt eu? Ce e important pentru mine? Ce culori aş folosi pentru a-mi reprezenta visele?

Încerc pentru câteva zile să renunţ la un obicei pe care nici nu ştiam că-l am, la ceva ce fac deja din reflex. E complicat, pentru că trebuie să fiu mereu atentă, iar dacă numai o clipă uit, se întâmplă din nou. Retrăiesc acum, la scară mai mică, ceea ce simt ori de câte ori încerc ceva nou, care nu reuşeşte aşa cum îmi doream: frustrare, nervi că nu reuşesc ceva ce pare atât de uşor, lupta continuă cu obişnuinţele neconştientizate...

Nu cred că este nici un lucru mai interesant decât a mă cunoaşte, a înţelege motivaţiile care mă animă; îmi pare chiar mai interesant decât a cunoaşte celelalte persoane care mă înconjoară.

Despre mine...cum sunt şi ce arăt altora

Astăzi am făcut o descoperire interesantă - interesantă mai ales pentru mine. Într-o discuţie cu cineva am auzit ceva spus în glumă: "poftiţi...în ordinea înmormântării". Am refuzat să fiu prima şi am mers în urma tuturor, dorind să demonstrez că nu voi muri prea curând. Totuşi, stând şi analizând, mi-am dat seama că făceam asta pentru ca ceilalţi să nu înţeleagă că, de fapt, îmi doream să mor cât mai curând...prima. Eram tristă şi nu doream să ştie nimeni asta; voiam să par puternică, încrezătoare.
Dar nu ştiam asta atunci când am făcut-o, acţionam pur şi simplu din instinct, arătând celorlalţi tocmai opusul a ceea ce îmi doream să se întâmple. Îmi negam propriile sentimente şi o făceam atât de bine, încât nici eu nu realizam ce se întâmplă. Ştiam doar că nu mă simt deloc ok, mă simţeam ca un clown care trebuie să râdă deşi, în inima lui simte nevoia să plângă.

Despre luni şi semnificaţia lor

Mă gândesc acum la semnificaţia pe care o au lunile anului pentru mine. Şi nu mă duc mai departe de luna care s-a încheiat şi cea care începe. Ce a însemnat luna ce s-a încheiat? A fost una plină de avânt şi de încredere. Mi-am propus multe şi am realizat unele dintre acestea. E adevărat, nu totul, dar sunt mulţumită de ceea ce am făcut. Şi când spun "mulţumită" mă gândesc la o problemă pe care nu am reuşit încă să o rezolv, dar am conştientizat-o, aşa că primul pas e făcut. Am obiceiul de a-mi propune anumite obiective, pe care le şi ating, uneori. Totuşi, atunci când le ating nu sunt deloc mulţumită, nu mă bucur de reuşită, ci îmi doresc mult mai mult. Şi aşa ajung să mă gândesc că "toate-mi merg prost", că "niciodată nu reuşesc să fac nimic". O soluţie ar fi să-mi notez ceea ce-mi propun. Astfel aş putea să-mi transform dorinţele în ceva mai concret şi deci realizabil, iar când s-ar întâmpla asta aş căpăta mai multă încredere în mine.