şi primul cocor

şi un Venus

Oriro, Cloud of stars, Curler

alte kusudame :)

prima mea kusudamă

M-am apucat de făcut kusudame :). Dacă nu sună cunoscut, sunt un fel de bile din hârtie împăturită. Eu le consider frumoase, aşa că: iată prima mea kusudamă!

Minune

Ce e minunea? Dex-ul spune: MINÚNE, minuni, s.f. 1. Fenomen ieşit din comun, surprinzător, atribuit forţei divine sau altor forţe supranaturale.
Dacă am întreba pe majoritatea oamenilor, ar spune că nu au văzut o minune. Probabil au auzit de minunea ce are loc în ziua de Paşti la Ierusalim, dar lor nu li s-a întâmplat niciodată o minune. Ne aşteptăm ca Dumnezeu să facă minunile numai pentru cei ce merg la biserică, spun rugăciuni de trei ori pe zi şi , dacă se poate, să citim din cărţi că au murit cu câteva sute de ani în urmă! O astfel de minune nu ne e greu să acceptăm. Dar o minune petrecută în vremea noastră, sau mai ales în viaţa noastră, ne e aproape imposibil. Vom căuta alte şi alte explicaţii pentru a dovedi că ceea ce ni s-a întâmplat nu e o minune şi că nu avem pentru ce să credem că Dumnezeu e alături de noi.
Totuşi, ce e minunea? Minunea înseamnă orice e diferit de moarte, de nefiinţă. Ne întâlnim cu minunile în fiecare zi, totul e să le vedem, pentru că orice întâlnim în cale e o minune: lumina si căldura soarelui, apa unui izvor, moliciunea blăniţei unei pisici; o minune e fiecare copil ce se naşte în lume. Firescul e moartea, non-existenţa; orice altceva e o minune.
Trăim într-o lume creată de Dumnezeu pentru noi printr-o minune. Ne naştem printr-o minune pe care Dumnezeu o face luându-i colaboratori pe doi oameni, trăim înconjuraţi de minuni pe care le considerăm fireşti, iar viaţa noastă se sfârşeşte prin cea mai mare taină: începutul vieţii noastre veşnice.
Minunea însemnă transcederea legilor mecanice, a legilor cărnii, spre legile minţii, ale spiritului. Minunea cea mai mare e prefacerea interioară, ce se exprimă în afară prin dragoste pentru semeni şi pentru tot ce există.
Dar, deşi ne e greu să acceptăm minunile simple, ne e cu totul imposibil să acceptăm falsele minuni, care sunt trâmbiţate prin rubricile de mică publicitate. Cine nu a zâmbit măcar o dată auzind de Mama Omida, care scoate argintul viu şi vindecă de orice boală? Oare de ce? Ce anume ne face să trecem, zâmbind cu superioritate, peste „magia albă”, dar în acelaşi timp să tremurăm la gândul că horoscopul, pe care-l citim cu sfinţenie, ar putea să nu ne fie favorabil azi? Cert este că sufletul nostru are nevoie de minuni, iar atunci când refuzăm să le acceptăm pe cele ce ni le pune Dumnezeu în cale, ne uităm spre cele „made in China” sau India, apelăm la Yoga sau Cabbala spre a înţelege sensul vieţii. Am trecut cu toţii în grabă, în zilele de mare târg, pe lângă standurile cu icoane, cruciuliţe sau cărticele de rugăciuni, rămânând minute întregi să admirăm tarabele cu pietre şi cu cristale „încărcate energetic”.
Care sunt criteriile ce ne conving să acceptăm o minune ca adevărată? Viaţa celui ce o face: să fie sincer şi deschis, să fie o persoană blândă, iubitoare cu cei din jur, să ajute cu drag şi cu bucurie, să nu jigneasă, iar dacă o face, să nu-i fie ruşine să ceară iertare, să nu fie arogant şi mândru, să nu-i înveţe pe alţii ceea ce el nu face ...
Da, ştim cu toţii cum trebuie să fie cel căruia „îi permitem” să facă minuni; e exact persoana a cărei existenţă e cea mai improbabilă în vremea noastră: trăieşte în peşteri, mănâncă doar rădăcini şi pâine uscată şi nu s-a certat niciodată cu nimeni! În nici un caz nu poate fi vecinul de la bloc, care ne zâmbeşte, uitând că ieri am dat muzica la maxim, nu poate fi fetiţa care şi-a împărţit biscuiţii cu porumbeii din parc, nici băieţelul ce îşi iartă cel mai bun prieten, care tocmai l-a lovit în timpul jocului.
Minunile pe care le putem accepta sunt doar cele care se întâmplă cât mai departe de noi (în China, India sau Ierusalim), suficient de departe încât să nu ne poată convinge de existenţa lui Dumnezeu.

Am întâlnit o floare

Ieri am întâlnit o floare
Îi înveselea pe trecătorii grăbiţi.
Gândul meu s-a oprit o clipă
...admirând.

Un colţ al sufletului meu
Înseninat prin ploaia fugară
A rămas, fără să ştiu de ce
...zâmbind.

Azi am trecut din nou
Pe strada cu floare-ndrăzneaţă
Ceva lipsea, dar am trecut grăbit
...uitând.

Mâine voi căuta o altă stradă
Privind fără să văd nimic
Iar floarea mea va rămâne undeva
...murind.

Când voi uita, voi trece din nou
Întorcând capul spre ofilita floare
Fără să-i înţeleg suferinţa
...osândind.

Am găsit aici http://www.clapacioc.com/tag/texte-de-rupt-gura/ niște glume care mi-au plăcut mult. Și pentru că nu am chef să scriu eu ceva....și pentru că îmi e mai ușor decât să mă analizez pe mine însămi.....


1.O dieta echilibrata inseamna cate o prajitura in fiecare mana.
2.Judecata buna vine in urma experientelor rele, iar acestea vin in urma judecatii rele.
3. Greutatea normala: nu trebuie sa cantaresti mai mult decat frigiderul tau.
4.Nu te ingrijora de ceea ce gandesc oamenii – nu li se intampla prea des.
5. Mersul la biserica nu te face credincios, asa cum statul intr-un garaj nu te face masina…
6.Este mai usor sa obtii iertarea decat permisiunea.
7.Constinta este ceea ce sufera atunci cand restul partilor fiintei tale se simt atat de bine.
8. Daca trebuie sa alegi intre doua rele… alege-o pe cea pe care nu ai mai incercat-o pana atunci.
9.Nu testa niciodata adancimea apei cu ambele picioare.
10. Experienta este un lucru minunat: iti permite sa recunosti o greseala atunci cand o repeti.
11.Da-i unui om un peste si el va manca o zi; invata-l sa pescuiasca si el va sta pe marginea lacului si va bea bere toata ziua.

Am deschis o fereastră

Am deschis o fereastră
Spre răsărit
Din mijlocul nopţii

Am citit o frunză
Şi-am înţeles
Că toţi suntem una

Am închis ochii
Şi-am simţit
Iureşul vieţii

Am atins omul
Şi-am cunoscut
Bucuria şi suferinţa

Aţi văzut că plouă?

Am avut parte de multe zile minunate de primăvară, dar azi a început să plouă. Ce e mai prezent în mintea oamenilor azi: ploaia şi frigul sau căldura zilelor trecute?
Ei bine, trebuie să mărturisesc că, deşi aş fi preferat o zi însorită, nu m-a deranjat nici asta! De mult nu a mai plouat, aşa că mulţi oameni poate o aşteptau.
În mine zilele trec una după alta, cu întâmplări fericite şi mai puţin fericite. Evident, cele care nu-mi dau pace sunt cele mai puţin fericite :) . Aşa că stau şi mă întreb: ce are atât de interesant jumătatea goală a paharului, de îmi pierd atât de mult timp cu ea? De ce nu mă uit la cealaltă, în care strălucesc bucuriile; de ce nu sunt veselă pentru faptul că, parcă întreg universul a "complotat" să-mi facă multe surprize plăcute.
(Îmi spunea cineva că nu e folositor a te întreba de ce se întâmplă un lucru. Ei bine, eu încă nu am această convingere! Până la proba contrarie, mi se pare important să văd de ce funcţionez într-un anume fel şi nu în altul)

Nestatornic e începutul primăverii

Au trecut şi babele...ţineţi seama de aceste tradiţii? V-aţi ales o babă? Eu da; am avut parte de o zi frumoasă, aşa că m-am felicitat pentru ziua aleasă :) .Da, mi-am ales-o, deşi mulţi spun că nu poţi alege, ci e, obligatoriu, ziua naşterii. Întâmplător sau nu, în fiecare an îmi aleg baba în aceeaşi zi.
Pentru mine începutul primăverii a însemnat apariţia a nenumărate schimbări, situaţii noi la care să mă adaptez. Cu unele a fost uşor, la altele încă lucrez. Mă sondez cu interes în căutarea răspunsurilor şi rămân uimită când le primesc, atât de clare, din partea altora.

A venit primăvara

Nu ştiu dacă aţi observat, dar cerul e senin ... şi miroase a bucurie. Poate din cauză că e mai uşor să ai speranţă într-o zi însorită de primăvară, decât într-una friguroasă de iarnă.
Am avut multe zile friguroase şi erau mai friguroase în suflet decât afară...totuşi, acum nu e una dintre ele. Am văzut că am prieteni, există persoane care mă iubesc şi se străduiesc să mă facă fericită... dar foarte des, mintea mea refuză să privească în altă parte decât spre cineva anume. Deşi m-a alungat, e speranţă în sufletul meu; e speranţa pe care a aprins-o ultima dată când a contat întâlnirea noastră.
Un ghiocel, oricât de mic şi ferecat sub zăpada îngheţată, îşi scoate căpşorul când razele calde ale soarelui îşi trimit lumina veselă sub pătura de nea ce-l ascunde. Firea se bucură când vede ghiocelul, dar eu cred că bucuria ghiocelului e chiar mai mare, iar floricica lui micuţă e mulţumirea pe care el o poate da soarelui ce l-a luminat încă înainte ca lumea să ştie de existenţa lui firavă.
Mă simt ca unul dintre aceşti ghiocei, iar soarelui meu, care se-ndreaptă somnoros spre apus, îi închin floricica albă pe care a trezit-o la viaţă.

Despre tentaţii

Mi-am propus un singur obiectiv: să încetez a-mi face rău atunci când sunt supărată pentru ceea ce se întâmplă în jurul meu, pentru momentele când sunt furioasă pe ceilalţi. Azi m-am gândit mult la asta, simţind tentaţia de a face ceva de care sunt sigură că îmi va părea rău mai târziu. Am ales să-mi analizez motivaţiile, să mă gândesc la consecinţe şi să iau o decizie care să nu îmi fie influenţată de sentimentele de azi. M-am simţit vinovată, furioasă, dar mai ales tristă. Am simţit din nou nevoia de a mă pedepsi pentru greşelile intenţionate sau nu şi am luptat din greu cu mine însămi ca să nu o fac. Cât de uşor accept să renunţ la ceea ce mi-am propus? Cât de important e pentru mine să perseverez în ceea ce consider a fi bine, încercând să evit a cădea pradă sentimentelor de moment? Care e dorinţa mea: să fac în orice clipă ceea ce simt sau să îmi stabilesc nişte repede şi să nu mă abat de la ele? E firesc să încerc a fi responsabilă în orice clipă sau pot să-mi "fac de cap"? Nu ştiu dacă există un răspuns care să fie valabil în orice situaţie şi mă întreb de ce suntem obligaţi să creştem atât de repede... Îmi e dor de copilărie!

Lumina cerească

Să cred că-n lumină, durerea te-nalţă?
Să cred în speranţa adusă de viaţă?

Întreb înserarea şi cerul albastru
Dar piere cărarea când gerul e aspru
Zadarnic răspunsul spre mine se-ndreaptă
Că nu-i cunosc graiul, iar inima-i moartă

Un înger păşeşte pe vechea cărare
Şi mintea se-opreşte, privind cu mirare:
În ochii-i scânteie o rază cerească
Şi gândul mi-l ştie şi teama firească

În el e lumină! Şi gândul se-nalţă
Cuprins de speranţa ce-aduce viaţă.

Când ziua, încet

Când ziua, încet, se îndreaptă spre noapte
Când astrul luminii spre somn se porneşte
Atunci eu, Doamne, simţindu-te-aproape
Mă-ndrept către Tine, Etern ce gândeşte

Privirea-mi, în taină, îşi pierde orgoliul
Şi pasul nesigur, o clipă se-opreşte
Şi inima plânge văzându-şi noroiul
Şi teama de Tine mai greu mă umbreşte

Căci simt greşeala ce veşnic m-apasă
Şi răutatea ce-şi smulge obolul
Neputinţa în mine făcutu-şi-a casă
Pătruns-a adânc, mă îneacă nămolul

Şi gândul se pleacă şi trupul meu zace
Aştept milă, Doamne, dar mila Ta tace
Iubirea-Ţi, spre vierme, nu se grăbeşte
Şi viermele plânge, plângând putrezeşte

Deznădejdea degrab în suflet coboară
Speranţa se pierde sub greaua-i povară
Căci sufletul ştie din rai că-i afară
E noapte în suflet, e iarnă ce-omoară

Mânia se naşte: uitatu-m-ai Doamne
Blestemul şi ura de suflet se-agaţă
Dar ura e moarte ce-n suflet se cerne
Blestemul zdrobeşte-a credinţei viaţă

Spre sunetul vieţii privesc

Spre sunetul vieţii privesc, spre lumină
Din mijlocul morţii, din apa tăcerii
Unde zâmbetul doare, credinţa se-nclină
Căci doar deznădejde se-adaugă durerii

Viaţa încet se târăşte spre moarte
Ca fluturul care, zburând spre lumină
Nu vede, bietul, cum aripa arde
Cum vraja vieţii spre moarte-l întoarnă

Viaţa-i minciună, e miere ce-nşală
Veninul l-ascunde sub chip de plăcere
Strigând te îmbie plăcerea mortală
Tăcând te răneşte o cupă de miere

Zadarnică-i truda, deşartă e viaţa
E vis, se destramă, e scrum ce rămâne
E cântec ce-adoarme, subţire-i ca gheaţa
Prin apa tăcerii lumina-i se cerne

Cânt viaţa ce piere, durerea ce tace
Căci viaţa e coajă, neant ce se coace
Viaţa-i zadarnică pernă de ace
Iubirea ucide, neantul m-atrage

EU SUNT

I Eu sunt tristeţe ce se-ntoarce spre sine
Mă-ntreb veşnicia de-ascunde ea taine
Aud ploaia şi-ascult suferinţa
Vreau liniştea nopţii şi-aştept nefiinţa

II Înţeleg disperarea, ascult deznădejdea
Spun doar tristeţe, ascund disperarea
Sper numai tăcerea, uitarea, neantul
Eu sunt moartea şi teama, adâncul, abisul

III Mă prefac veselie, iubire şi viaţă
Simt minciuna ce cu-ncetul mă-ngheaţă
Ating doar tăcere şi beznă şi-uitare
Sunt îngrijorată de eternul ce doare

Plâng în tăcere, plâng însăşi viaţa
Eu sunt tristeţe ce se-ntoarce spre sine

Eu, cea din spatele portretului

Cât de bine mă cunosc? Cum sunt eu? Ce e important pentru mine? Ce culori aş folosi pentru a-mi reprezenta visele?

Încerc pentru câteva zile să renunţ la un obicei pe care nici nu ştiam că-l am, la ceva ce fac deja din reflex. E complicat, pentru că trebuie să fiu mereu atentă, iar dacă numai o clipă uit, se întâmplă din nou. Retrăiesc acum, la scară mai mică, ceea ce simt ori de câte ori încerc ceva nou, care nu reuşeşte aşa cum îmi doream: frustrare, nervi că nu reuşesc ceva ce pare atât de uşor, lupta continuă cu obişnuinţele neconştientizate...

Nu cred că este nici un lucru mai interesant decât a mă cunoaşte, a înţelege motivaţiile care mă animă; îmi pare chiar mai interesant decât a cunoaşte celelalte persoane care mă înconjoară.

Despre mine...cum sunt şi ce arăt altora

Astăzi am făcut o descoperire interesantă - interesantă mai ales pentru mine. Într-o discuţie cu cineva am auzit ceva spus în glumă: "poftiţi...în ordinea înmormântării". Am refuzat să fiu prima şi am mers în urma tuturor, dorind să demonstrez că nu voi muri prea curând. Totuşi, stând şi analizând, mi-am dat seama că făceam asta pentru ca ceilalţi să nu înţeleagă că, de fapt, îmi doream să mor cât mai curând...prima. Eram tristă şi nu doream să ştie nimeni asta; voiam să par puternică, încrezătoare.
Dar nu ştiam asta atunci când am făcut-o, acţionam pur şi simplu din instinct, arătând celorlalţi tocmai opusul a ceea ce îmi doream să se întâmple. Îmi negam propriile sentimente şi o făceam atât de bine, încât nici eu nu realizam ce se întâmplă. Ştiam doar că nu mă simt deloc ok, mă simţeam ca un clown care trebuie să râdă deşi, în inima lui simte nevoia să plângă.

Despre luni şi semnificaţia lor

Mă gândesc acum la semnificaţia pe care o au lunile anului pentru mine. Şi nu mă duc mai departe de luna care s-a încheiat şi cea care începe. Ce a însemnat luna ce s-a încheiat? A fost una plină de avânt şi de încredere. Mi-am propus multe şi am realizat unele dintre acestea. E adevărat, nu totul, dar sunt mulţumită de ceea ce am făcut. Şi când spun "mulţumită" mă gândesc la o problemă pe care nu am reuşit încă să o rezolv, dar am conştientizat-o, aşa că primul pas e făcut. Am obiceiul de a-mi propune anumite obiective, pe care le şi ating, uneori. Totuşi, atunci când le ating nu sunt deloc mulţumită, nu mă bucur de reuşită, ci îmi doresc mult mai mult. Şi aşa ajung să mă gândesc că "toate-mi merg prost", că "niciodată nu reuşesc să fac nimic". O soluţie ar fi să-mi notez ceea ce-mi propun. Astfel aş putea să-mi transform dorinţele în ceva mai concret şi deci realizabil, iar când s-ar întâmpla asta aş căpăta mai multă încredere în mine.

"Nu spera şi nu ai teamă/ Ce e val, ca valul trece"

Am prea mult timp de gândire, aşa că revin aici, într-un loc care mă aşteaptă oricând am ceva de spus. Sigur, mereu am câte ceva de spus, doar că uneori e prea greu. Acum fac eforturi să spun cât mai multe, fără a spune ceva.
E o perioadă dificilă, când mă întreb (pentru a câta oară?) care e rostul vieţii. Nu înţeleg suferinţa şi nu o pot accepta cu uşurinţă. Oare este o doză de suferinţă pe care trebuie să o primim şi abia apoi să avem dreptul a fi fericiţi? Poate că nu, dar privirile închise în timp, cu greu se pot ridica să admire ceea ce e dincolo de prezentul ce doare. Citeam zilele trecute o întrebare care acum îmi e de folos: Va mai conta asta peste cinci ani? E adevărat, experienţa prin care trec mi-a schimbat viaţa într-un fel neaşteptat, dar cum voi vedea aceste lucruri peste cinci ani? Unde voi fi, cum voi fi atunci? Voi privi cu drag această experienţă, aşa cum am făcut şi cu altele poate la fel de dure?
Nu ştiu unde voi fi, nu ştiu cum voi fi, dar ceea ce ştiu e că eu nu îi pot schimba pe ceilalţi, ci numai pe mine. Trebuie să muncesc mult ca să trec cu bine peste acest nou obstacol, dar cred că nu prea am de ales... :)

Proiecte abandonate şi reluate

Proiectele sunt ceva util. Cu ajutorul lor dăm formă viitorului, îl modelăm în funcţie de dorinţele noastre. Proiectele care se încheie aşa cum le-am imaginat ne fac mai încrezători, mai siguri de ceea ce suntem. Modelăm, dar suntem şi modelaţi de acţiunile noastre.
În vara lui 2009 (ce departe pare!) m-am hotărât să alerg în fiecare seară. Am făcut asta timp de aproape două săptămâni, dar am abandonat, deoarece era ceva ce nu mă simţeam în stare să fac singură.
Am început din nou să alerg, dar acum mi-am găsit încă o persoană cu care să fac asta. După prima seară, nu mă pot plânge. Am doar o formă uşoară de febră musculară, în schimb sunt plină de energie şi am mai ieşit un pic din lâncezeala care mă cuprinsese în ultima perioadă.

A mai trecut un an...

A mai trecut un an şi anul care a trecut îl voi considera important. Da, a fost un an greu, a fost un an în care am căzut şi m-am ridicat de multe ori. Am trecut peste cele mai multe cu ajutorul prietenilor mei şi a unui psiholog minunat. Cele care au rămas... am două variante: depresie sau curajul de a le înfrunta şi depăşi... Iar prima nu poate fi o variantă pentru mine.
Am învăţat în anul ce-a trecut să am mai multă încredere în mine; am învăţat să sper şi să fiu sinceră. Da, a fost un an greu, dar şi un an minunat!

An nou...decizii noi

Mi-a spus cineva că am abandonat blogul. Aşa că am luat prima decizie pe anul acesta:
1. voi scrie aici lucrurile care mi se par importante pentru mine (mai rămâne să găsesc un criteriu după care să măsor îndeplinirea obiectivului), cel puţin o postare în fiecare săptămână.
2. voi face în fiecare zi ceva frumos :)

Şi cum, după opinia celor neavizaţi, fiecare lucru bine făcut începe cu o pauză bine-meritată, voi începe şi eu la fel (adică ... pauza)