Am prea mult timp de gândire, aşa că revin aici, într-un loc care mă aşteaptă oricând am ceva de spus. Sigur, mereu am câte ceva de spus, doar că uneori e prea greu. Acum fac eforturi să spun cât mai multe, fără a spune ceva.
E o perioadă dificilă, când mă întreb (pentru a câta oară?) care e rostul vieţii. Nu înţeleg suferinţa şi nu o pot accepta cu uşurinţă. Oare este o doză de suferinţă pe care trebuie să o primim şi abia apoi să avem dreptul a fi fericiţi? Poate că nu, dar privirile închise în timp, cu greu se pot ridica să admire ceea ce e dincolo de prezentul ce doare. Citeam zilele trecute o întrebare care acum îmi e de folos: Va mai conta asta peste cinci ani? E adevărat, experienţa prin care trec mi-a schimbat viaţa într-un fel neaşteptat, dar cum voi vedea aceste lucruri peste cinci ani? Unde voi fi, cum voi fi atunci? Voi privi cu drag această experienţă, aşa cum am făcut şi cu altele poate la fel de dure?
Nu ştiu unde voi fi, nu ştiu cum voi fi, dar ceea ce ştiu e că eu nu îi pot schimba pe ceilalţi, ci numai pe mine. Trebuie să muncesc mult ca să trec cu bine peste acest nou obstacol, dar cred că nu prea am de ales... :)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
hm..in privinta suferintei credinta mea actuala este ca aceasta nu are valoare decat atunci cand este confruntata sau contrastata cu opusul ei..rostul suferintei este de a da valoare fericirii. cred ca in cazul perechilor contrare (bun/rau, sus/jos etc) o extrema nu are sens si nu poate exista decat prin comparatie cu cealalta extrema.
RăspundețiȘtergereDa, prin comparaţie, orice bucurie va părea importantă. Mulţumesc, Aixa, pentru gândurile frumoase :)
RăspundețiȘtergere