Nu ştiu dacă aţi observat, dar cerul e senin ... şi miroase a bucurie. Poate din cauză că e mai uşor să ai speranţă într-o zi însorită de primăvară, decât într-una friguroasă de iarnă.
Am avut multe zile friguroase şi erau mai friguroase în suflet decât afară...totuşi, acum nu e una dintre ele. Am văzut că am prieteni, există persoane care mă iubesc şi se străduiesc să mă facă fericită... dar foarte des, mintea mea refuză să privească în altă parte decât spre cineva anume. Deşi m-a alungat, e speranţă în sufletul meu; e speranţa pe care a aprins-o ultima dată când a contat întâlnirea noastră.
Un ghiocel, oricât de mic şi ferecat sub zăpada îngheţată, îşi scoate căpşorul când razele calde ale soarelui îşi trimit lumina veselă sub pătura de nea ce-l ascunde. Firea se bucură când vede ghiocelul, dar eu cred că bucuria ghiocelului e chiar mai mare, iar floricica lui micuţă e mulţumirea pe care el o poate da soarelui ce l-a luminat încă înainte ca lumea să ştie de existenţa lui firavă.
Mă simt ca unul dintre aceşti ghiocei, iar soarelui meu, care se-ndreaptă somnoros spre apus, îi închin floricica albă pe care a trezit-o la viaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu