Când ziua, încet

Când ziua, încet, se îndreaptă spre noapte
Când astrul luminii spre somn se porneşte
Atunci eu, Doamne, simţindu-te-aproape
Mă-ndrept către Tine, Etern ce gândeşte

Privirea-mi, în taină, îşi pierde orgoliul
Şi pasul nesigur, o clipă se-opreşte
Şi inima plânge văzându-şi noroiul
Şi teama de Tine mai greu mă umbreşte

Căci simt greşeala ce veşnic m-apasă
Şi răutatea ce-şi smulge obolul
Neputinţa în mine făcutu-şi-a casă
Pătruns-a adânc, mă îneacă nămolul

Şi gândul se pleacă şi trupul meu zace
Aştept milă, Doamne, dar mila Ta tace
Iubirea-Ţi, spre vierme, nu se grăbeşte
Şi viermele plânge, plângând putrezeşte

Deznădejdea degrab în suflet coboară
Speranţa se pierde sub greaua-i povară
Căci sufletul ştie din rai că-i afară
E noapte în suflet, e iarnă ce-omoară

Mânia se naşte: uitatu-m-ai Doamne
Blestemul şi ura de suflet se-agaţă
Dar ura e moarte ce-n suflet se cerne
Blestemul zdrobeşte-a credinţei viaţă